lunes, 26 de octubre de 2009

Holocaustul din România şi măştile aceluiaşi diavol

La propunerea unui deputat al FSN, în 1991 Parlamentul României păstra un moment de reculegere în memoria mareşalului Ion Antonescu ca semn de mulţumire pentru “serviciile” aduse statului român. Abia ieşite de sub poala unei dictaturi comuniste absurde, instituţiile noului stat democratic se grăbeau să-l recupereze pe un alt dictator, ale cărui decizii au influenţat tragic viaţa a sute de mii de români. În 1940, statul condus de mareşalul Antonescu promulga prima lege cu caracter antisemit, urmată de o serie de pogromuri, la Bucureşti, Iaşi, Galaţi sau Dorohoi, şi de deportări ale evreilor şi ţiganilor din România. Rezultatul? Peste 250.000 de evrei români şi câteva zeci de mii de ţigani au murit în acei ani. O tragedie care, în urma curgerii istoriei, a devenit unul dintre cele mai sensibile subiecte ale României post-comuniste.

Dispariţiei dictaturii antonesciene i-a urmat în scurt timp impunerea unui sever regim comunist. Vreme de 50 de ani, ideologii comunişti au înlocuit criteriile rasiale folosite de către guvernarea Antonescu cu criteriile luptei de clasă. Fascismul era în primul rând anticomunist şi antimuncitoresc, abia în ultimul rând fiind amintit antisemitismul de către manualele de istorie ale României anilor ’80.

Beneficiind de sprijinul miliardarului român Iosif Constantin Drăgan, un colaborator apropiat al dictaturii comuniste, imaginea regimului Antonescu este remodelată în România de după 1989. Proces sprijinit de revigorarea partidelor naţionaliste a căror ideologie de extremă dreaptă echivala în fapt cu imaginea aceluiaşi diavol, care şi-a schimbat doar masca. Căci poeţii de curte ai dictatorului Ceauşescu deveniseră, după 1989, înflăcăraţi suporteri ai memoriei dictatorului Antonescu.

Purtată însă de dezideratul integrării europene, care beneficia de un larg suport popular, statul român intră, după câteva ezitări provocate de presiunile exercitate de partidele extremiste, în normalitatea recunoaşterii şi asumării greşelilor din trecut. Tonul a fost dat de preşedintele Emil Constantinescu, în aprilie 1997, apoi de preşedintele Ion Iliescu care a înfiinţat în 2004 Comisia pentru Studierea Holocaustului în România. Alexandru Florian, directorul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, ne-a rezumat concluziile raportului rezultat: “În ceea ce priveşte soarta evreilor originari din România începând cu toamna anului 1940, comisia Wiesel a concluzionat că soarta evreilor români şi ucrainieni, pentru că în teritoriile respective erau şi evrei de origine ucraineană, a fost sub directa responsabilitate a guvernului Ion Antonescu şi că, în cadrul unora dintre evenimentele grave care au dus la exterminare ceea ce s-a întâmplat pe teren s-a putut petrece datorită colaborării dintre instituţiile româneşti, în special Jandarmeria şi Armata, şi trupele germane aflate în acele zone”. 

În vara lui 2006, sub mandatul preşedintelui Traian Băsescu, se lansează competiţia de proiecte pentru construirea Memorialului Holocaustului la Bucureşti, gest simbolic prin care guvernul României „şi-a asumat partea de responsabilitate a statului român din urmă cu 60 de ani pentru victimele Holocaustului”. Alexandru Florian limpezeşte un subiect care a fost mulţi ani muniţie pentru discursuri de un anume tip: „Responsabilitatea politică este indiscutabil a guvernului României din acea perioadă. Dacă există o vină a naţiunii române în niciun caz nu este vorba despre o responsabilitate care s-ar putea traduce în termeni juridici. După părerea mea Holocaustul este un proces istoric care a angrenat în sine trei componente care au relaţionat: pe de o parte victimele, pe de altă parte cei responsabili şi pe de altă parte martorii, acele persoane care au asistat la diverse evenimente şi fac parte din categoria martorilor pasivi”. 

Deşi în România a existat un curent important de negare a Holocaustului acesta “este din ce în ce mai puţin vizibil după apariţia raportului Ellie Wiesel, deci după 2004”, afirmă Florian. Teorie confirmată şi de Peter Jacobi, sculptorul care a creat monumentul Holocaustului de la Bucureşti: „Noi am putut să lucrăm fără să fim deranjaţi, nimeni nu ne-a ameninţat, nimeni nu ne-a deranjat, n-au fost proteste”. 

Dacă ignorăm extremele, aşa cum şi merită, întrebarea aflată încă pe masa societăţii româneşti se referă la existenţa la Bucureşti a unui Memorial al Holocaustului, dar absenţa unui Memorial dedicat victimelor comunismului. Este un subiect ce nu trebuie privit prin lentila competiţiei, ci prin cea a exemplului. Dar este un fapt că în timp ce călăii din perioada antonesciană sunt morţi, o bună parte dintre criminalii comunişti trăiesc, beneficiind chiar de pensii consistente.
Autor: Vlad Mixich
Redactor: Robert Schwartz


sursa : www.dw-world.de

2 comentarios:

  1. felicitari pentru acest blog minunat si puetre sa aveti ca vad ca de informatii nu duceti lipsa o duminica frumoasa va doresc

    ResponderEliminar