Lita Cortorarul

Cand eram rău, bunica imi spunea ca mă dă lui Liţa Cortorarul. Si el mă va duce in cort. Iar acolo voi mânca maţe. Si ma speriam. Nu vroiam sa trăiesc intr-un cort. Si nici să mănânc maţe.
Liţa Cortorarul era un ţigan bătran. Cred ca avea peste 70 de ani. Era tot timpul imbracat intr-o ie alba ca neaua si purta iţari. La brâu era incins cu un şerpar lat, din piele maro. In care isi tinea luleaua si tutunul. Pe cap avea o palarie neagra, ce parea de catifea. Cu o mica bareta si o catarama stralucitoare. De sub palarie ii iesea parul lung si cărunt. Aproape alb. Pe piept ii atarna o barba lunga, deasa. Abia i se vedea faţa neagra si zbârcită.
Liţa avea tot timpul un sac urias. In care avea cazane de arama, pe care le facea cu mâna lui. Azi poate ca le-as numi bijuterii. Tin minte că scânteiau de-mi luau ochii. Tot Liţa si feciorii lui puneau stresini la case. Erau harnici. Munceau fara o vorba. In schimb primeau cativa banuti sau de-ale gurii. Trocul era la mare cinste pe atunci. In pauza isi scoteau mancarea din traista. Isi ofereau unul altuia bucata mai buna. Mancau linistiti, vorbind in soapta. Dupa masa, Liţa isi aprindea luleaua. Si scotea nori mari si grosi de fum. Pe care eu ii urmaream fascinat. Ma intrebam cum iese din barba aia a lui uriasa, pe sub mustata, atata fum. Si glumea cu mine. Imi spunea ca daca nu sint cuminte ma va lua la el in cort. Apoi ii tragea cu ochiul bunicii. Si bunica râdea. Radeam si eu, dar nu era rasul meu.
Erau multi tigani pe atunci. Aveau carute mari, trase de cai frumosi. Tigancile aveau fuste lungi, crete, inflorate. Si pe cap baticuri multicolore. Aveau parul impetit in cozi groase. Si dinti de aur. Radeau mult. Erau vesele. Mergeau intotdeauna in spatele tiganilor. Cand treceau pe langa mine imi spuneam ca miros a detergent. Da, miroseau a curat. In fata lor, mandri ca niste cocosi de munte, mergeau ţiganii cu palarii. Si mustăti răsucite. Ţiganii cu pălarii erau mai tot timpul imbracati in costum. Salutau cu respect pe toata lumea. Isi scoteau si palaria. Tot ei erau cei care aduceau pahare si farfurii de la fabrica de sticla din Meidas. Tot ei faceau linguri de lemn si umerase. Cazane si ibrice.
Asa ii tin minte. Colorati, galagiosi, veseli, zambitori, politicosi. Pentru mine astia sint tiganii. Cei de atunci. Si ei mai exista. Dar nu-i mai vedea lumea. De ce? Pentru ca niste indivizi cu pielea smeada, plini de aur si de violenta, fara respect pentru nimic, niste indivizi care pretind mult fara a oferi in schimb, isi spun tigani. Dar fac urat daca ii numeste altcineva tigani. Acesti indivizi pe care eu nu-i recunosc drept tigani, fac de râs amintirea lui Liţa Cortorarul.

sursa Dono.ro